Te-ai întrebat vreodată cum am ajuns aici? Cum, în 2025, încă vorbim despre războiul din Ucraina ca despre ceva actual, nu ca despre o pagină închisă de istorie? E ciudat, pentru că, la început, mulți credeau că va fi un conflict scurt, un fulger care va trece. Dar uite-ne, tot aici, cu aceleași știri apăsătoare și imagini greu de digerat.
Am un prieten, Andrei, care lucrează ca jurnalist și a fost de mai multe ori în zonele afectate. Mi-a povestit despre o familie din Harkov, care și-a reconstruit casa de două ori. „Nu mai plângem pentru pereți,” i-a spus mama familiei, „plângem pentru timpul pierdut și pentru oamenii pe care nu-i mai avem.” Și adevărul e că asta doare cel mai tare: nu clădirile distruse, ci viețile frânte.
Acum, în februarie 2025, situația e complicată. Se discută din nou despre negocieri, dar nimeni nu pare să mai creadă cu adevărat în ele. UE și NATO încearcă să mențină presiunea economică, în timp ce Rusia își schimbă strategia, mizând mai mult pe propaganda internă și pe uzura psihologică. Și, între toate astea, oamenii simpli încearcă să trăiască. Să își ducă copiii la școală, să gătească, să râdă, ca și cum totul ar fi normal.
Îmi amintesc că, în primăvara lui 2022, mă uitam la televizor cu bunicul meu. El trăise al Doilea Război Mondial ca un copil și mi-a spus, oftând: „Războiul nu se schimbă. Doar armele sunt mai rapide, dar frica, pierderea și furia rămân aceleași.” Avea dreptate. Și e frustrant să vezi cum lecțiile trecutului sunt ignorate cu atâta ușurință.
Și acum? Ne-am obișnuit, într-un fel trist, cu ideea că războiul face parte din peisaj. Dar trebuie să fim atenți. Să nu lăsăm obișnuința să ne amorțească empatia. Să nu uităm că, dincolo de titluri și statistici, sunt oameni reali care suferă.
Tu ce crezi? O să vedem vreodată pacea, sau am intrat într-o eră în care conflictele devin fundalul permanent al vieții noastre?
